„Febra aurului” – de vorbă cu Popa Ionelas. Roman în curs de apariție

„Febra aurului”, un nou roman detectivistic, este în curs de apariție la editura Velvet Story. Facem astfel cunoștință cu autorul Popa Ionelas, care prin stilul său inedit de scriere ne propune o lectură antrenantă, presărată cu realismul și ironia vieții, dar și cu capcanele femeii și ale înavuțirii. O întrepătrundere de acțiuni, derulate pe meleaguri mioritice, în Munții Orăștiei, romanul ne aduce în mijlocul unor mistere ce au numitor comun o comoară dacică.

Până vom avea cartea pe mână și vom intra pe firul investigației, am încercat să aflăm mai multe de la autorul Popa Ionelas. Curioși și voi de detalii?

Mai înainte de toate, ne-am dori câteva cuvinte pentru cititorii Velvet Story despre când şi cum aţi realizat că ceea ce faceți se va transforma într-o carieră de scriitor?

Destul de târziu, mai exact atunci când am început să fac eforturi pentru a înțelege ceva din viață… tocmai fiindcă viața nu făcea niciun efort să-nțeleagă ceva din mine. Acum, serios vorbind, ca o retrospectivă autobiografică telegrafiată, la începutul începutului nu m-am gândit niciodată că voi adăuga prea mulți pași pe un astfel de drum. Ceva mai dens și viguros am început să scriu abia după ce am primit mai multe imbolduri din partea unor persoane îndreptățite care, după publicarea primelor mele cărți, vorbeau despre o amprentă proprie, burdușită cu inedit. E-adevărat, aveam motivele mele de scepticism față de convingerile lor… Știam că orice argument își are nerozia lui, știam că orice rațiune își are nebunia ei, știam că fiecare om își are în spatele său un alt om care-i filtrează deseori părerea… Ba chiar știam și că multe dintre drumurile către reușită sunt marcate greșit, dar tot degeaba. Așa am ajuns să-mi alung treptat gândul renunțării, așa am ajuns să-mi întăresc treptat gândul determinării, spunându-mi printre altele că, dacă știu cum să mă motivez, următorul pas poate însemna jumătate din drum. Evident că m-am înșelat…

De ce?

În scriitură primul pas înseamnă primul pas, iar următorul pas înseamnă următorul pas… și nimic mai mult! A, că între timp îți intră „microbul” în sânge și după ce ia forma și culoarea globulelor nu mai vrea să plece nici alungat… e-adevărat și asta, dar e o altă poveste.

Da, într-adevăr. Dincolo de diversitatea abordărilor din cărțile dumneavoastră, de unde a pornit ideea pentru „Febra aurului”, un roman al cărui titlu sugerează goana după iluzii!?

Ce coincidență, și eu aș vrea să-mi clarific acest „vid” de memorie. Am glumit, firește… Acum niște ani buni, prin natura unor împrejurări despre care nici nu vreau și nici nu pot detalia, s-au succedat mai multe evenimente subtil împletite de niște minți. Tot răul spre bine căci atunci, după ce am înțeles că orice faci pe lângă viață tot din viață face parte, mi-a încolțit pentru prima dată ideea de a coagula totul într-un roman abrupt, fără malformarea decisivă a substanței. Timpul a trecut, am scris alte și alte cărți, iar „Febrei aurului” abia acum i-a venit rându’.

Să-nțelegem că are la bază elemente sau întâmplări reale!?

Ați intuit bine… Nu ascund, dintr-un anumit punct de vedere pot recunoaște că sunt privilegiat deoarece profesia avută mi-a pus la dispoziție nesecate izvoare pe care le pot colecta în mătci adâncite, parțial disimulate. Într-adevăr, fără a intra în alte detalii, vă pot confirma că „Febra aurului” are un miez consistent de adevăr pe care, din păcate, nu-l pot devoala în integralitatea lui până la ultimii profitori, oameni cu notorietate care, folosindu-se de partea atrăgătoare a lucrurilor, au rămas sub o altă percepție în memoria colectivă.

Îndrăznesc prea mult dacă vă cer să ne mai dezvăluiți și altceva despre „Febra aurului”?

Aș fi vrut să las cititorul să descopere singur, dar nu vă pot refuza. Fără eforturi de demascare brutale, vă pot spune că personajul principal, înviorat de prezența unei tinere ademenitoare, își calcă pe orgoliu și acceptă să-l însoțească pe parcursul unei investigații atipice privitoare la moartea unui tânăr care descoperise o comoară dacică în Munții Orăștiei. Tributar propriei decizii, detectivul ajunge să bată pasul pe loc, diluându-și babana impetuozitate până la ineficiență. Își revine totuși la timp și, în ciuda nenumăratelor piedici, se strecoară înlăuntrul unor personaje pentru a le descoperi instinctele firești. Și, odată cu acestea, adevărul. Și, odată cu adevărul, opțiunea de a se întoarce grabnic la limanul lui de liniște. Și, odată cu… Și, odată cu asta, chiar nu mai spun nimic.

Ne mulțumim și cu atât. Cunoscând că personajele romanului au trăsături și caractere interesante, ne frământă curiozitatea de a afla care este preferatul dumneavoastră și pe ce model l-ați construit?

O să vă surprind probabil, dar în acest roman nu am un favorit anume. Recunosc, am alți preferați în alte romane, însă în niciunul dintre ele aceștia nu sunt protagoniștii principali. Dimpotrivă, pe parcursul acțiunilor au apariții discrete, sporadice, aparent nesemnificative. Totuși, fiindcă vă apreciez ascuțimea, o să vă dezvălui un mic secret: din parcurgerea unor cărți reiese și schița explicită a profilului meu.

Vă mulțumim! Revenind totuși, personajele sunt bazate pe persoanele din jurul dumneavoastră?

Cu câteva excepții, aproape toate personajele regăsite în cărțile mele sunt clădite meticulos în jurul oamenilor pe care i-am cunoscut… Chiar dacă au alte nume, chiar dacă au alte profesii, alte vârste și tot așa mai departe.

Credeți că prin scris puteți domestici caractere?

Puțin probabil. De altminteri, nu mă consider în măsură să mă folosesc de forța incomparabilă a exemplului viu, realist. Nu curăț cu rouă miraculoasă slăbiciunile, nu le oblojesc, doar le arăt cu fărâme de consecvență, dar și cu un pronunțat caracter descriptiv și o tendință accentuată de exactitate. Desigur, fără a uita vreodată că în viață, în oricare domeniu profesezi,  ai numai de câștigat dacă pleci de la premisa că fiecare om știe ceva în plus față de tine.

Pentru cititorii care descoperă „Febra aurului” și nu sunt familiarizați cu celelalte romane publicate, cu ce este acesta diferit? Firește, diferit față de celelalte din același gen de scriere…

Mi-ar fi mai ușor să vorbesc despre asemănări…

Mai bine!

Atunci, și în „Febra aurului” există metode inedite și riguroase de investigare, și pe firul acestei acțiuni se regăsesc sarcasmul și ironia, și în acest roman descoperim destine incisive care se întretaie, dar și portretele miniaturale care au ceva de grăit într-o atmosferă plină de înrâuriri subtile, suspiciune și degradare morală…

Toate, sub un realism perspicace…

Exact, dublat de un discernământ critic în măsură să conveargă într-o pledoarie suficientă pentru un îndemn la lectură.

Noi am parcurs deja romanul și îl recomandăm cu toată încrederea cititorilor. Pe de altă parte, cunoscând despre dumneavoastră că scrieți foarte repede, ne-ar interesa să aflăm când ați început „Febra aurului” și cum a decurs procesul de scriere?

Se impune totuși o precizare, anume că nu întotdeauna se întâmplă asta. E-adevărat, după cum am mai spus, mă ajută faptul că filonul creației își are originea într-un material faptic preexistent, atent stivuit în sertărașele memoriei. După cum cred totodată că mă ajută și faptul că de ani buni viețuiesc necomplicat, nedispersat, departe de semeni și într-o discreție totală… Atât de „totală”, încât nu mai merg nici măcar la lansările mele de carte. Cumva, deliberat sau nu, am ajuns pesemne ca acei conducători despre care ai sentimentul că lipsesc de la toate evenimentele importante ale popoarelor lor.

Să reprezinte acesta un avantaj pentru a intra în competiție cu scriitorii de romane polițiste!?

În pofida unor rugăminți, nu-mi doresc să rămân concentrat doar pe acest gen de proză. Dintr-o altă perspectivă, nu vreau să intru în competiție cu nimeni, dar nu refuz competiția cu mine însumi… căci scrisul, ca o binefăcătoare insulă de refugiu, îmi alimentează energia revigorantă, dorința de a mă rostogoli mai departe prin viață și… și nu numai atât.

Care credeți că va fi destinul romanului „Febra aurului”?

Sincer, nu știu. Știu doar că, aidoma oricărui alt domeniu, dacă omul se agață de speranță, fie ea și nerealizabilă, înseamnă că încă mai zvâcnește un pic de viață-n el.

Totuși, pe acest gen detectivistic, la ce trebuie să se mai aștepte cititorii dumneavoastră?

La acțiuni ancorate în vârtelnița vremurilor traversate, cu întâmplări reduse la aspectul pur, nedeformat, care sper să-i captiveze. Mai ales că, dincolo de forța realismului milimetric, aproape radiografiat, se vor întâlni și cu personaje fără adăugiri ornamentale, cărora li se vor smulge dantelăriile în spatele cărora își ascund caracterele ori impulsurile perfide… toate, aș vrea să cred, menite să dăinuie în memoria afectivă.

Un gând sincer… sau poate un îndemn pentru cititori!?

Să uite că inacceptabila condiție umană devine de acceptat doar atunci când le ai pe toate. În rest, să nu trăiască nici prea mult în trecut, dar nici prea mult în viitor… și să se bucure de viață cât mai pot și sunt bine. De acord, poate acum sunt sub impulsul unui sentiment insuficient conturat, dar în ultimul timp am văzut prea mulți oameni care și-au pierdut din bucuria de a mai trăi pe măsură ce și-au pierdut fie din sănătate, fie din… sănătate.