Despre părinți și copii cu Petre Nechita – autorul cărții „Tata știe mai bine!” Leave a comment

Petre Nechita – autorul cărții „Tata știe mai bine!”

 

Discuție în mașina de serviciu, eu și 2 colegi. Toți 3 părinți, ei cu mai multă experiență. Pericole, anturaj, educație, cum îți ferești copilul… Discuție lungă, foarte complicată. Eu o scurtez: îl strângi de gât și gata! Nu, nu pe copil, pe cel care îi face rău. Am făcut o glumă, dar… Se spune că un părinte e capabil de orice pentru copilul său: poate muta munții din loc, e gata chiar și să ucidă.

Această carte explorează tocmai ultima premisă. Chiar e în stare un părinte să ia viața unui om? În ce condiții s-ar putea întâmpla asta? Ar fi justificat? Sunt întrebări care se leagă, de fapt, de ideea de educație. Să crești un copil și mai ales să-l educi presupune, în primul rând, să te schimbi chiar tu însuți. Violența nu are ce să caute în acest proces, nu există justificare, indiferent împotriva cui ar fi îndreptată. Violența nu poate fi decât rezultatul unei minți bolnave. Din acest motiv, cartea este mai ales despre cum să nu crești un copil.

La mijloc mai e o întâmplare: sală de cinema, miros de popcorn, curs de… puericultură. Toate se întâmplă înainte de pandemie. O doamnă, în fața ecranului alb, acum puternic luminat, și o păpușă. Recuzita e necesară pentru a ne învăța cum se pune un scutec. Culmea, păpușa nu opune rezistență, nu dă din picioare, nu spune nici pâs. Am ascultat, am învățat multe, iar diploma m-a ajutat să obțin zilele libere de la stat. Dar mi-a rămas în minte păpușa. Ce copil o sta nemișcat, ca o păpușă, m-am întrebat când fetița mea a dat din picioare atât de tare că i-au căzut pantalonașii sub pătură (da, nu-i ridicasem cum trebuie) la nici 7 zile împlinite.

Numele inițial al cărții a fost Parenting. Personajul principal este prins între doctrinele diferite ale acestei științe de la care așteaptă soluții, dar în ițele căreia se prinde ca peștele într-un năvod. Ajunge să se simtă precum un sectant care nu mai știe care e calea cea dreaptă. Dar nu-și dorește să fie excomunicat din meseria de părinte. Cartea nu se vrea o critică a diferitelor stiluri de parenting. Dacă e o critică, atunci se referă la cifro-tehno-științificarea (termen inventat, n-am găsit altul mai bun) educației unui copil.

Filozofii epocii moderne sunt parentologii, specialiștii în dezvoltarea personală, antrenorii și coach-ii care îți vorbesc despre tine, eul interior și regăsirea fericirii adevărate. Să ne înțelegem: problema nu e cititul, ci tocmai așteptarea, falsă cred eu, că răspunsul vine sub forma unui nou tip de știință. Am ajuns să complicăm cele mai simple lucruri. Am ajuns să căutăm procese, rețete, construcții complexe care, de fapt, ne îndepărtează de esența lucrurilor. Am renunțat la a mai căuta argumente. Viața devine un scenariu, poate ușor personalizat, dar un scenariu în care fericirea vine în actul 3, după anumite acțiuni, ne dezvățăm copilul de unele obiceiuri prin actul 5, în 12 pași, combinație între muncile lui Hercule și încercările lui Făt Frumos. Cam toate sunt prevăzute în scenariul ăsta. Rețeta asta. Formularul-tip!

Practic, fiecare copil e redus la stadiul acelei păpuși din cursul de puericultură. E foarte bine să înveți din timp cum se pune scutecul, cum să reacționezi când acesta cere insistent ceva sau plânge, dar nu-ți transforma copilul într-o bucată de plastic, înghesuită printre formule, și rețete, și tipare dinainte stabilite.

Atunci să renunțăm la citit, să nu mai ascultăm de oameni care au trecut prin diferite experiențe? Nu mai putem avea modele? Nici vorbă!

Să privim lucrurile mai direct. Un copil înseamnă o experiență pentru care nu suntem pregătiți. Avem nevoie de ajutor, de răspunsuri, de îndrumări. E foarte bine să citim. Să vedem ce înseamnă parentingul condiționat și cel necondiționat. Și curentele intermediare, mai blânde, mai aspre, mai acide sau cum s-or mai numi. Să trecem informațiile prin filtrul gândirii noastre. Dar să nu cifro-tehno-științificăm ce se întâmplă cu viața noastră. Să căutăm răspunsurile mai degrabă în noi înșine, să găsim puterea de a ne schimba. Puterea de a comunica! Atât de simplu?!

Antoni Gaudi spune despre originalitate că reprezintă întoarcerea la origini, la simplitatea soluțiilor primordiale. Original… simplu? Adică… nu… complicat?! Cu toții ne dorim sa reinventăm, să fim diferiți, altfel, originali! Să ne creștem copilul cum nimeni n-a mai făcut-o. Și nici prin gând nu ne trece că lucrurile ar putea fi… simple.

Copiii sunt diferiți. Rețetele, schemele și așteptările bazate pe cifre și bareme s-ar putea aplica dacă aceștia sunt păpuși din plastic, fără voință, imaginație, fără scopuri. Să privim la ei, nu la niște idoli ridicați pe un vraf de cărți, pagini de internet și bloguri. Problema reală tocmai aici se ascunde. Să crești un copil, da, este o știință. Și-i una grea! Părinții trebuie să învețe cum să facă față în multe situații. Dar pentru asta nu e nevoie de un guru. Un părinte dispus să se schimbe și să asculte e suficient!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *