Adicție și risc, neglijență și teama de singurătate, iubiri neîmpărtășite sau neînțelese trag una după alta soarta lui Darius și a Carlei, iubita lui, a lui Vlad și a surorii lui, Mara, adăugând întâmplărilor îngrijorătoare o aură tragică apăsătoare.

Învârtindu-se în cercuri viciate, cu o adolescență marcată de abandon și preconcepții etnico-sociale, Darius refuză ideea de viitor și trăiește prezentul cu gândul la trecut. Gând bolnăvicios, căci farmecul lui atipic atrage și plăceri, și belele. În căutarea unui sentiment de apartenență, lumea pentru el e o scenă de teatru, unde se joacă cu încrederea prietenilor, ca în cele din urmă soarta să îi joace și lui o carte potrivnică.

Drog și nebunie, iubire și familie, minciuni și manipulare, îl descriu pe Darius sau faptele lui? Când trecutul cu adevărul lui tăios îl prinde din urmă, ce drum își va alege în viață? Cine va avea cel mai mult de suferit de pe urma alegerilor lui: el sau apropiații lui?

Fragment în avanpremieră

„Vlad era singurul prieten al lui Darius. În ultima vreme însă, acesta începea să comenteze și chiar să-l contrazică, în cazul în care ceva-i dădea cu virgulă. Lovindu-se frecvent de principiile după care își trăia Darius viața, Vlad devenea tot mai conștient de motivul pentru care acesta  nu avea alți prieteni.

            Ieșiră din bloc și o pungă de plastic, legănată de vânt, le zbură prin fața ochilor. Cerul era acoperit de nori joși. Darius lăsă capul pe spate și încercă să-și dea seama cam în ce moment avea să pornească ploaia. Vântul se întețea din ce în ce mai tare și oamenii de pe trotuarul plin de crăpături, dar totuși măturat de găinaț de porumbei și coji de semințe, grăbeau pasul.

— Mergem? li se adresă Darius celor doi.

— Eu nu vin cu voi. O să plouă și nici nu-mi plac oamenii ăia, își exprimă părerea Mara, așezându-se pe o bancă verde, scorojită. Își scoase o țigară din pachet și se făcu mai comodă. Îi aruncă o privire fugară lui Darius, evident așteptând o reacție din partea lui, dar el, după ce-l pusese la punct pe Vlad, se afundase din nou în gânduri. Mara se aștepta că va încerca s-o convingă să vină cu ei, pe motiv că i-ar face plăcere compania sa, s-o aibă aproape, să schimbe cât mai multe cuvinte. Darius vorbea așa de mult cu fratele ei, că ea mereu se simțea lăsată pe dinafară și nu mai știa ce să facă pentru a-i atrage atenția. Uneori reușea, dar de cele mai multe ori o confunda cu decorul. Îi trecuse, nu o dată, prin minte, că poate era neinteresantă, chiar ștearsă. Păr de culoarea nisipului, piele albă, ochi verzi, gene albicioase și buze subțiri și palide.

Darius era ceea ce majoritatea oamenilor ar fi numit băiat frumos. Înalt și subțire, cu pielea ușor cafenie, ochii mari, negri, buze cărnoase peste care-și trecea limba ori de câte ori se gândea la o nouă posibilitate să facă bani fără să muncească. În rest, cu toate că ei îi povestiseră totul despre familia și viața lor, despre Darius nu erau multe de zis. De fapt, Darius nu vorbea despre nimic ce ținea de el. Mara ajunsese la concluzia că, fie nu erau multe de zis, fie erau prea multe și prefera să tacă.

Ce-i drept, Mara își alesese foarte prost momentul în care spera să primească atenție. Darius era îngrijorat după ce ascultase mesajele vocale ale iubitei sale. Fata avea un talent înnăscut de a-și strecura, fin și discret, mâinile în buzunarele oamenilor. Nimeni nu-și dădea seama de nimic. Se mai întâmpla uneori ca nefericitul să simtă vreo gâdilătură, și atunci se întorcea spre tânăra căreia nici măcar un mușchi nu-i zvâcnise pe chipul ca de păpușă. Era prea curată, prea aranjată și prea frumoasă pentru a putea fi bănuită.

Acum însă, fusese neatentă. Izbutise să ușureze o femeie de cincizeci de lei, dar o făcuse în vecinătatea unei camere de supraveghere. Nu putea decât să spere că nu va fi descoperită. Și Darius la fel.

— Io tot cre’ că ar trebui să facem rost de bani, o ținu Vlad pe a lui și scuipă în iarbă, chiar lângă piciorul Marei, care făcu o grimasă dezgustată și Darius, observând faza, zâmbi.

— Facem, facem, își întinse băiatul brațele până-i pocniră oasele.

— Mă iei de fraier?! se animă. Nici nu mă bagi în seamă, dracu’ să te ia, căcat cu ochi ce ești! Io nu vreau să mor.

— Nu ești suficient de important pentru ca să te omoare cineva.

— Pentru ca să te omoare, îl imită Vlad în batjocură. Se zice „ca să te omoare”. Nici ca să vorbești nu știi! adăugă plin de ranchiună copilăroasă și fu rândul Marei să chicotească:

— Râde ciob de oală spartă!

— Cică nu sunt suficient de important. Acum mă și jignești!

— Păi ce importanță ai tu? îl întrebă și, când Vlad amuți, adăugă: Sau eu? ridică din umeri cu nepăsare. Suntem doi ratați. Ne drogăm, vomităm, dormim pe stradă și nu mergem la școală. Și asta vom face până la următoarea întoarcere a lui Iisus pe Pământ sau, mă rog, până dăm colțu’.

Vorbea așa de însuflețit, încât Mara nu se putu abține să nu intervină.

— Ești teatral, îi spuse pe un ton cristalin, cu o vagă urmă de flirt.

Băiatul întoarse surprins capul spre ea și râse. Dar nu era un râs sarcastic sau amar, ci unul sincer. De fapt, era probabil cea mai nemascată expresie a bunei dispoziții a lui Darius la care fusese martoră. Avu senzația că auzea și că vedea cu încetinitorul. „Teatral”, îi răsună în minte cuvântul care trezise în prietenul ei o reacție așa de puternică. Teatru, film, dramă, tragedie. Cuvintele se înșirau în mintea ei ca mărgelele. Simți nevoia să-și îmbrățișeze mijlocul și să-și înfigă degetele în materialul puloverului de culoarea muștarului. Dintr-odată își dădu seama că se teme. Parcă era ceva în aer, ceva mai întunecat decât norii de ploaie, ceva care-i spunea că nu avea să mai audă un râs așa de binevoitor din gura lui Darius. Sau din gura oricăruia dintre ei.

Și atunci începu să plouă mărunt.”