NINA

Bâzâitul constant din ultimele două zile scade în intensitate și revine în forță, atunci când efectul medicamentelor dispare. Durerea din zonele afectate de multiplele traumatisme se dezlănțuie într-un dans tribal, convulsiv, care mă stoarce de vlagă.

Medicii m-au declarat norocoasă pentru că am scăpat „doar cu atât” – o reparație de splină, un traumatism cranian minor, câteva contuzii și zgârieturi – după ce m-am rostogolit un etaj întreg pe scări. Mă simt oricum, numai astfel nu.

Zgomotul mânerului apăsat îmi întrerupe meditarea somnoroasă. Ușa crăpată permite agitației de pe hol să pătrundă în rezervă, simultan cu infirmiera. Chipul ei mi-e familiar, am mai văzut-o de câteva ori, pe parcursul acestei zile de luni. Pe ecusonul de pe partea stângă a pieptului scrie Grace Turner. Femeia voinică, de vârstă mijlocie, poartă o salopetă de spital colorată și un mic zâmbet, care se oglindește și în privire. Frunzărește fișa îndesată în suportul de la capătul patului, o pune la loc și se apropie de mine.

– Hai să te ajut să faci câțiva pași.

Cu grijă, mă ridic în șezut, ignorând supliciul la care mă supune simpla mișcare. Respiratul este o provocare. În pofida celor întâmplate, apreciez fiecare gură de oxigen care-mi invadează plămânii.

– Nu cred că pot.

Glasul îmi sună răgușit și sfârșeala tulburătoare răzbește din el. Aș vrea să-i fac pe plac acestei persoane care-mi vorbește frumos și pare interesată de însănătoșirea mea, dar mă doare tot corpul.

– Doar două ture pe coridor. O să vezi că te vei simți mult mai bine după aceea.

Infirmiera este încredințată că are dreptate.

Deși sceptică, o ascult și cobor la marginea patului. Puțin amețită, deloc sigură pe propriile picioare, îmi încalț papucii de gumă. Halatul cu mâneci scurte îmi acoperă genunchii juliți. Măcar am scăpat de pungile de drenaj și de pansamentele însângerate. După două zile petrecute la orizontală, mișcarea este o povară, dar și o eliberare. Mă deplasez însoțită de infirmiera drăguță și contrar așteptărilor mele, mă simt mai bine. Revin în cameră la țanc. Telefonul vibrează pe un colț al noptierei. Îl apuc înainte să cadă și răspund.

– Bună, Jenny.

– Eu sunt, intervine Noah.

Un mic surâs îmi arcuiește buzele uscate. Le umezesc rapid cu vârful limbii. Îmi ating abdomenul cu mâna liberă și mă așez pe scaunul de la fereastră. Plasticul alb pârâie acuzator și mă crispez.

– Bună, scumpule. Ce faci? Totul e în regulă?

– Da. Abia am venit de la școală și te-am sunat să văd cum ești. Te doare mai puțin azi? mă întreabă frățiorul meu de zece ani, mult mai matur decât alți copii de vârsta lui.

Privesc pe fereastră, la cerul împânzit de nori denși, plumburii. Chiar dacă este jumătatea lunii iunie, vara nu și-a intrat de-a binelea în drepturi în Seattle. Ploaia s-a oprit, dar mohoreala nu se lasă dusă. Nici de afară, nici din viața mea.

Nu pot îndura separarea de frații mei mai mici. Sufletul îmi este maculat de suferință și secat de resemnare. Ruptura, fie ea temporară, mă chinuie mai tare decât orice traumatism, contuzie sau vânătaie. Știu câtă nevoie au de mine, fiindcă sentimentul este reciproc. De aproximativ patru ani, de când sunt responsabilă pentru ei, am uitat de propria persoană. Eu nu mai exist, m-am preschimbat în noi.

– Nu mă mai doare aproape deloc, mint, pipăindu-mi branula. Dar doctorii spun că trebuie să mai rămân câteva zile în spital. O s-o rog pe Jenny să vă aducă în vizită la sfârșitul săptămânii. Ce părere ai?

Un pufnet brav precedă cuvintele băiatului.

– Sunt destul de mare ca să pot veni și singur. M-am interesat și trebuie să schimb doar două autobuze, ca să ajung la tine.

– Știu, scumpule. Dar nu vreau să o lași pe Kimmie singură.

– O iau cu mine.

Mă impacientez. Inspir adânc de câteva ori și vorbesc cu un calm măsurat.

– Noah, promite-mi că nu vei face așa ceva. Este foarte periculos. Când vei mai crește puțin, peste doi sau trei ani, nu mă voi mai împotrivi să mergi singur cu autobuzul prin oraș. În plus, Kimmie este prea mică pentru astfel de aventuri. Trebuie să știu că voi sunteți în siguranță ca să mă pot vindeca mai rapid. Îmi promiți că nu vei face nimic periculos?

De la celălalt capăt al liniei se aude un oftat resemnat.

– Povestește-mi cum a fost ziua ta. Ce nebunii au mai făcut copiii fantastici astăzi?

– Oh, Nina, n-o să-ți vină să crezi! Theo a scos un muc uriaș din nas și l-a mâncat, iar Alice a vomitat în coșul de gunoi când l-a văzut.

Strâmb din nas și scot un mormăit dezgustat. Mă bucur totuși, întrucât am reușit să alung umbra de tristețe din glasul copilului. Cu răbdare, îi ascult restul poveștilor. Micuța Kimmie înșiră apoi aventurile de la grădiniță, iar Jenny mă asigură, din nou, că totul este în regulă și copiii nu o deranjează.

– Ba, chiar mă gândeam să-ți zic să-i trimiți zilnic la mine. Băiatul ăsta al tău dă cu aspiratorul ca un profesionist, glumește amica mea, detensionând discuția.

Mă înveselesc. Un zâmbet vag îmi curbează colțurile buzelor.

– Da… e foarte migălos.

Chicotitul prietenei mele răsună în receptor.

– O urmărește pe Kimmie ca un vultur și o ține ocupată. Ai făcut o treabă grozavă cu copiii ăștia, Nina.

– Mulțumesc din suflet. Nu știu ce m-aș fi făcut fără tine.

Fixez cu privirea un punct din depărtare, dincolo de clădirile înalte. Îmi vine să urlu de neputință, de dor. Dar nu-mi permit asemenea extravaganțe. Trebuie să rămân cu picioarele pe pământ. Să mă concentrez pe ceea ce pot controla. Pe ce este bun. Razele de optimism mă țin pe linia de plutire. Mă consider norocoasă pentru că o am pe Jenny în viața mea, nu doar ca vecină, ci și ca prietenă. Asemenea oameni, pe care mă pot baza, sunt rarități.

– Scumpo, consideră-ne chit, pentru toate dățile în care m-ai ajutat cu mama. Mă simt tare rău că nu îi pot aduce pe copii mai repede la tine. Dar știi și tu că-mi este imposibil să plec de acasă după-amiaza, pentru mai mult de jumătate de oră.

– E în regulă, mă grăbesc să adaug.

Nu este. Nimic nu este în regulă. Nu am mai fost despărțită atât de mult timp de copii. Însă, nu am de ales. Cel mai important lucru pentru mine este să-i știu pe frații mei în siguranță. Confortul și bunăstarea proprie sunt noțiuni aflate în capătul listei, în strânsă legătură cu confortul și bunăstarea lor.

– Of, Nina. Vreau să te ajut cumva. Măcar cu o vorbă bună, dar nu știu ce să spun care să nu sune aiurea. Fă-te bine și vino acasă mai repede. Ne e dor de tine.

– Mă ajuți mai mult decât îți poți imagina. Nu trebuie să spui nimic, deja sunt datoare vândută la tine. Doar ai grijă de copiii mei în continuare, câteva zile, până mă pun pe picioare.

Jenny își drege glasul înainte să răspundă pe un ton intenționat arțăgos.

– O să mă faci să plâng. Și eu nu plâng niciodată!

– Jen, iar ai reușit să faci totul despre tine, zic, abținându-mă să nu pufnesc în râs.

– Povestea vieții mele, remarcă ea hohotind. Mâine dimineață, după ce las copiii la școală, trec pe la tine, cinci minute. Trimite-mi un mesaj dacă ai nevoie să îți aduc ceva.

Răsuflu ușurată. Chiar am nevoie de lenjerie curată, de caietul meu și creioane. Buna dispoziție îmi revine în doză mică datorită conversației telefonice.

Arunc o privire la ceas și observ că este abia ora patru și jumătate, ceea ce înseamnă că mai am cel puțin două ore până la următorul tratament injectabil. Plimbarea de mai devreme m-a ajutat să mă simt mai bine, așa că, decid să mă forțez puțin. Dacă mișcarea este soluția ca să mă recuperez mai repede, atunci o să trag de mine cât mai mult. Ies pe culoar, trec de oficiul asistentelor și înaintez spre ușile duble de la ieșirea din secție. Același traseu pe care l-am urmat cu infirmiera. Mă opresc de câteva ori să-mi trag sufletul și mă sprijin de balustrada metalică de pe perete. La cea de-a doua tură, aud o serie de înjurături la foc automat dinspre ușa deschisă a rezervei 4577. Nu e treaba ta, vezi-ți de drum. Evit să mă uit înăuntru când trec prin dreptul camerei, dar sunetul unui obiect trântit îmi bubuie în urechi și nu mai rezist tentației. Un bărbat în scaun cu rotile încearcă, fără prea mare succes, să se aplece după telefonul aterizat pe pardoseală. În spatele lui, un scaun tapițat cu piele maronie zace răsturnat. Mai că-mi sare inima din piept când el reușește să își încline corpul într-un unghi ciudat și să ridice în aer una dintre roțile scaunului. Frustrarea lui este mai mult decât evidentă și înjură de zor printre dinții încleștați. Ciocăn în ușă și mă apropii încet, cu pași șovăitori.

– Îmi dați voie să vă ajut? întreb timidă.

Bărbatul înalță ochii și se holbează la mine pentru câteva secunde, cu gura ușor deschisă. Deasupra urechii stângi, pe sub șapca albă, se zărește un pansament care se întinde până la ceafă. Piciorul drept acoperit în ghips până aproape de genunchi îi este întins în față, în suportul de sprijin.

– Te rog, răspunde el, afișând un zâmbet chinuit.

Apucându-mi coastele cu o mână, mă aplec. Durerea provocată de această acțiune mă ia pe nepregătite și mă abțin cu greu să nu icnesc. Reușesc să apuc telefonul cu două degete și îl întind bărbatului cu iriși la fel de cenușii precum cerul înnorat pe care l-am admirat mai devreme. O singură secundă îndrăznesc să-l privesc drept în față.

– Mulțumesc. Cum te cheamă?

– Nina.

– Mulțumesc, Nina, întărește el, pe un ton plin de recunoștință. Eu sunt Emi. Și tu ai avut un accident?

Schițez un zâmbet strâmb, jenată și clatin afirmativ din cap. Deși ceea ce mi s-a întâmplat nu poate fi numit chiar accident. După ce am mințit atât de mulți oameni, ce mai contează unul în plus?!

Port o conversație separată în mintea mea. Cuvinte pe care nu am curaj să le adresez. Sunt curioasă ce a pățit, dacă are dureri la fel de mari, dacă se simte la fel de pierdut ca mine.

Ochii lui Emi mă scrutează din cap până-n picioare. Nu într-un fel libidinos, dar nici inocent. Pentru că mă simt tot mai inconfortabil, fără să îi mai adresez vreun cuvânt, fac stânga împrejur și o iau din loc. Probabil crede că sunt o ciudată, cu zero abilități de comunicare, ceea ce nu e deloc departe de adevăr.

DESPRE AUTOARE

Gabriela Grigoraș și-a descoperit plăcerea scrisului cu mult timp înainte de a publica prima carte, dar „simțul mult prea dezvoltat al ridicolului și nesiguranța” a împiedicat-o să se lase purtată de valul imaginației. A debutat în 2021 la editura Velvet Story cu romanul de dragoste „Ani bisecți”. După studii și experiența de muncă, Gabriela este economist, dar dincolo de asta zace un suflet care se hrănește cu artă, în toate formele ei. „Nu am fost una dintre persoanele suficient de norocoase să știe din fragedă pruncie ce își dorește să devină atunci când va fi mare. Nu am simțit chemarea. Am dibuit pe cărări, încercând să mă descopăr. Doar timpul m-a ajutat să scot la suprafață zăcămintele din adâncul minei mele interioare. Dacă sunt prețioase sau nu, rămâne de văzut. Cu siguranță, și-au îndeplinit scopul”, declara Gabriela Grigoraș într-un interviu.

„Discrepanțe” este cel de-al doilea roman pe care îl publică, genul romance și scriitura plină de emoție încântând cititorii care au așteptat cu nerăbdare o altă poveste.